duminică, 8 aprilie 2012

Amintiri cazone - Partea a 5-a, Apoteoza Popescului


Piciorul locotenentului Popescu s-a refăcut până la urmă ceea ce i-a permis să revină la comanda plutonului 5. Căpitanul Anița, care-l înlocuise,  a trecut la ceva slujbă de birou, care-i lăsa ceva mai mult timp ca să se pregătească pentru admiterea la Academia Militară.  

Îndelunga absență a lui Popescu nu schimbase cu nimic micul nostru aranjament nespus și nescris (despre care am povestit în partea a 2-a) . Atât el cât și noi l-am respectat în continuare cu sfințenie. Totuși la un moment dat cred că șefii lui Popescu au început să miroasă ceva.  Un incident relativ minor ne-a dat de gândit.

La una din trageri maiorul Scântei,  comandantul companiei 1 TR, a fost primul care a plecat spre țintele de carton pentru a verifica rezultatele, înainte ca și conducătorul tragerii să ordone asta.  Cineva dintre ai noștrii  (V. din Nehoiu, cred) a imitat destul de bine cu gura o rafală de armă automată. Din motive pe care nu mi le amintesc, eu nu am fost de față (fiind sau în permisie, sau la arest). De aici variantele difereau enorm în funcție de povestitor: De la cea total neverosimilă în care Scântei s-ar fi aruncat panicat pe burtă scăpându-se în pantaloni, până la cea mult mai probabilă în care ar fi tresărit speriat întorcându-se înjurând furios spre linia de trăgători ce stăteau pe loc, în mod regulamentar de altfel. În orice caz incidentul a provocat hohote de râs și o veselie generală.

Câteva zile mai târziu maiorul Bodor, comandantul companiei a 2-a TR din care făceam și noi parte, a apărut pe la 10-11 noaptea dându-ne alarma. Era atât de iritat încât a uitat sa verifice efectivul, ceea ce i-a scăpat de arest pe cei câțiva plecați cu treburi prin Buzău fără hârtii. A scos tot plutonul pe platoul regimentului și a început să ne supună unei logoree dezlânate și incoerente. Bodor suferea probabil, la cei vreo 40-45 de ani pe care-i avea atunci, de o forma de senilitate precoce. Uita adesea ce voia să spună și se apuca să bată câmpii plin de avânt după care se oprea brusc și pleca. De data asta nu a mai plecat după ce și-a încheiat  șuvoiul de stupizenii prolixe ci a întrebat brusc: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?” Tăcere, chiar dacă ne mușcam buzele să nu ne umfle râsul. Bodor a început să țipe isteric: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?! Ăla de a comis-o să iasă din formație aici la stânga!”  A ieșit din formație V.,  autorul faptei. L-au urmat aproape imediat, înainte ca Bodor să poată scoate ceva din el,  King Kong și G.G.V. (proaspăt degradați pentru recordul la nopți dormite în arest). Apoi unul cate unul, în tăcere,  la intervale de una, doua secunde, tot plutonul.  Bodor a rămas blocat. A mormăit cu o voce joasă: „Mda, sunteți șmecheri, 're-ați ai dreaqu' de dobitoci! Las' că v-o scot eu pe nas...” și apoi a plecat brusc spre poarta cazărmii. Am mai rămas cam un minut stupefiați pe platou și după aia ne-am întors la dormitor.

Am decis în acea noapte după dezbateri furtunoase să-l menajăm cât de mult era posibil pe Popescu în zilele următoare. Ideea era că Popescu ar fi trebuit să facă „investigația”. Iar dacă a făcut-o comandantul lui direct în locul său, însemna că șefii lui Popescu simțeau că ceva nu e în regulă. Nu avea absolut nici un sens sa-i creem și noi dificultăți suplimentare. La urma urmei dacă se hotărau să-l mazilească, cel mai probabil el urma să fie înlocuit de cine știe ce cretin isteric cu care ne va fi mult mai dificil să o scoatem la capăt, otravindu-ne astfel ultimele săptămâni de armată.

Chestia asta adevenit evidentă cam o săptămână mai tarziu (totul se întâmpla undeva prin Mai 1989) când fiecare pluton a fost trimis în câte o misiune de câteva ore. Popescu a primit-o pe cea mai îndelungată și pe cea mai ingrată, destinată în mod evident eșecului: Trebuia să plecăm dupăamiaza târziu pe jos până la poligonul de artilerie de la Ulmeni, scăpând din posibilele ambuscade de pe parcurs, iar ca dovadă a faptului că am ajuns în poligon, trebuia să aducem tuburi de artilerie trase. Toate ca toate, dar asta din urmă era o chestie de-a dreptul criminală. Cum să găsești tuburi de artilerie trase, când tuburile trase de PM sau pistol, trebuiau adunate cu multă gijă și predate dupa fiecare tragere?! S-a întâmplat de altfel ca la o tragere să căutăm cu toții pentru vreo oră două tuburide PM ce nu ieșeau la socoteală. Motivul era acela că regimul comunist dorea să se asigure ca nimeni în țară nu posedă muniție ce ar putea fi folosită în revolte împotriva sa.

Popescu, care avea un ten măsliniu devenise de-a dreptul pământiu la față atunci când ne-a anunțat despre ce e vorba. A zis fără tragere de inimă însă că chiar dacă șansa de succes e de sub 5% trebuie măcar să ne încercăm norocul. La urma urmei, a mai zis el zâmbind trist o acțiune a parașutiștilor ce are peste 30% șanse de succes e ceva rar... Ne-a cerut mie și lui D.Ș, (și el pilot sportiv) să stabilim traseul și să pregătim crochiurile. Eu am protestat spunând că nu mă pricep la navigație. Popescu mi-a spus: „Bine dar ai zis că ai făcut zboruri de distanță cu planorul, nu-ți cer să nimerești Polul Sud noaptea, ci doar Ulmenii.”. „Am făcut într-adevăr câteva zboruri de distanță, dar afară de unul singur (cel pentru C-ul de argint) toate celelale în formație și altcineva avea grijă de navigație, eu doar mă țineam după cârd. Atunci când am mers solo la Luna m-am rătăcit și m-am făcut de cacao în 15 minute de mai multe ori decât în tot restul vieții mele.(1)” i-am răspuns. „Faceți ce puteți” a zis Popescu aproape inert.

Am stabilit să parcurgem prima parte a traseului (la sugestia lui Popescu), până la lăsarea întunericului în câmp deschis evitând drumurile și satele tocmai pentru a nu cădea în posibilele ambuscade.  Popescu primise și o schița a poligonului, deci măcar știam unde erau amplasamentele de tragere  - poligonul întinzându-se pe mai mulți kilometri. Am avut mare grija ca traseul să treacă pe lânga mai multe puncte de control (copaci singuratici indicati pe hartă, o stână, două-trei puncte de triangulație ). Am stabilit distanțele, am calculat duratele, azimuturile si relevmentele punctelor de control, am întocmit crochiurile și de aici Dumnezeu cu mila. 

Vremea era mizerabilă. Cerul plumburiu și începuse să plouă mocănește. Nu era chiar o plăcere să mergi prin clisa de pe arături. Am văzut de asemenea siluete în uniforme albastre pe drumul județean mergând  în aceeași direcție, deci era clar că ne vor încerca să ne prindă în ambuscadă. Spre stupefacția mea totul a mers perfect. Învățămintele lui Anița fuseseră însușite dicolo de orice așteptări. Eram în avans față de grafic și bifasem toate punctele de control până înainte de amurg. Ploaia se întețise si am decis să ne înfigem în cârciuma din Stâlpu. 

Cei câțiva mușterii din local s-au uitat așa un pic ciudat la soldații cu glugile trase pe cap și cu armele la ei ce se furișau unul câte unul în crâșmă. Faza cea mai frumoasă a fost atunci când a intrat L.S., mai mult copil decât adult (blând, abstinent, cuminte, prea bun și milos ca sa omoare fie și o muscă), trăgându-și mucii fioros, cu arma la bandulieră și comandând cu o voce răgușită de sub glugă un „Cognac mare și sec”. Omul de la tejghea s-a speriat un pic de asprimea vocii lui L.S. și a refuzat banii spunând ca băutura pentru armată e din partea casei (Ghinion! Eu apucasem deja să plătesc vodka mea...).  Am întârziat în cârciumă ceva mai mult pe motiv că oricum ne mișcam  mai repede ca și planul. 

Când am ieșit din birt era aproape întuneric și ploaia se oprise. Șansa a făcut ca norii să se spargă, soarele în apus ieșind dintre ei înainte de a apune cu totul. Cu soarele în spate i-am văzut pe 3-4 „cercetași” de la compania 1 gesticulând și vociferând nervoși. Ne pierduseră la intrarea în sat , ne-au căutat neîntrerupt în lungul și în latul satului, însă nu le-a trecut prin cap că ne-am înfundat în cârciumă. Ne-am dosit prin boscheții de pe marginea drumului până au ajuns în dreptul nostru după care am sărit in drum și i-am declarat morți (pe motiv că parașutiștii nu iau prizonieri), confiscându-le armele și carnetele de serviciu. Unul din ei a reușit ce-i drept sa-i subtilizeze în învălmășeală Gâscanului incărcătorul de la armă ceea ce a fost considerat mai încolo totuși o cicrcumstanță atenuantă J .  Le-am dat drumul să plece spre Buzău, iar dupa ce au dispărut în beznă (ce se lăsase cu totul intre timp) ne-am reluat traseul spre poligon.

Ne-am continuat drumul dupa reperele de pe harta urmând riguros azimuturile cu busola militară și verificând scrupulos relevementele diferitelor repere și puncte de control. Ceea ce nu era tocmai simplu pe întuneric cu cerul acoperit probabil 8/8 (nu se vedea nici o stea) . Grav era faptul că după hartă trebuia să fim deja în poligon și cu toate astea nu văzusem nici un gard sau ceva care să indice că am trecut de pe pășunea pe care pasc vitele pe un câmp unde se trage cu tunul. Am continuat drumul până acolo unde ar fi trebuit să fie amplasamentele de tragere. Evident doar câmp. Speram să fie niște biute sau ceva tranșee, dar nimic. „Și acum ce urmează?” a întrebat cineva. Popescu a spus cu o voce stinsă: „Hai să ne împrăștiem pe cateva sute de metri, care fumați aprindeți-vă vă rog țigările ca să nu ne pierdem în beznă. După aia mai vedem.”

Fără ca cineva să o spună cu voce tare toți ne gândeam la același lucru: Dacă i-au tras mârlanii țeapă lui Popescu și i-au dat o schiță a poligonului greșită în mod intenționat? Oricum cele 2 sau 3 lanterne pe care le aveam sunt aprinse... În mijlocul acestor gânduri sumbre aud în întuneric niște altercații: „Lasă-l băi dracului că-i doar un ciot de lemn putred”. Strig cu o voce ascuțită: „Stai așa și nu-l arunca! Cel mai apropiat copac e la vreo 5 km.” Ne adunăm mai mulți, incusiv Popescu care deja înșfăcase „ciotul” și-l curăță înfrigurat de pămânul argilos. Izbucnește într-un râs aproape isteric. „Asta e mă!”. „Ciotul” e un tub de artilerie antiaeriană calibrul 37mm corodat înfiorător, dar cu partea din spate aproape intactă si cu inscripția stampată încă foarte clar vizibilă: „R.P.R” ( de la Republica Populară Română) și o stea in 5 colțuri. Ne trecem extaziați de la unul la altul tubul puternic corodat, de parca ar fi fost o relicvă de aur. Până să plecăm mai găsim încă 2 tuburi de artilerie antiaeriană puternic corodate, de astă dată calibrul 23 mm.

E tocmai la timp. Începe să plouă din nou. „Hai să mergem la gara din Ulmeni” zic eu. Pentru orice eventualitate aveam crochiul deja făcut. Ajungem in haltă murați și plini de noroi. Avem însă un noroc porcesc și în câteva minute vine un personal pentru Buzău. Ajungem în Buzău după 1 noaptea. Peroanele pline de proaspeții încorporați care beau și cântă fericiți ca să-și facă curaj în jurul valizelor lor de lemn. Coborâm agale din trenul nostru. Trebuie că arătăm cumplit. Cântecele se sting. Viitorii trupeți se holbează în tăcere la noi. Gâtul mi-e uscat. Sunt plin de noroi. Simt apa ghiorțăind în bilgheri. Put. Epoletul drept imi atârnă după ce i-a zburat nasturele. Tabla de sergent de pe el e contorsionată. Un viitor trupete se uită cu o față disperată la mine și clipește nervos din ochi. Zic „Ce te zgâiești bă așa la mine? N-ai mai văzut intelectual (2)? Ia mai bine sări cu o bere la interval că putrezește degeaba în ladă.” Bietul de el imi întinde mecanic o siclă de bere din lada de lângă valiză. Scot capacul cu dinții și-l scuip cu meșteșug tocmai în coșul de gunoi. O gâlgâi dintr-o lovitură. Mareșalu' nu se mai obosește să ceară ci se servește direct din ladă apostrofâdu-l cu o voce răgușită pe bietul trupete: „Bă da' tu alta mai bună nu ai?! Asta o să-mi zgârie pântecul cel delicat. Nu mai  aveți respect nici măcar pentru voi înșivă...” Bietul de el bâiguie niște scuze și întreabă sfios: „Care-i  A.M.R.-ul vostru?” Cineva care se servește cu aceeași nesimțire din lada lui îi răspunde: „Vreo 60 de zile, da' trece. O să vezi că chiar și alea 18 luni ale tale o să treacă...”

Ne încolonăm cât de cât la ieșirea din gara cea cuprinsă în urma noastră de disperarea recruților și o luăm vioi spre regiment. Pe aleea din Crâng ce duce spre poartă ne întâlnim cu maiorul Scântei ce pleacă acasă. Popescu salută ceremonios. Noi suntem încolonați într-o formație decentă în urma lui. Scântei întreabă iritat: „De unde veniți? Toată compania 1 vă așteaptă la viaduct. Cum ați scăpat mă?!” Popescu răspunde răbdător în limbajul de lemn al armatei: „Toa'șu maior, permiteți să raportez. La întorcerea din misiunea ordonată, elementele de cercetare înaintată ale plutonului 5 (ascultând prăpăstiile Popescului ne simțeam ca o divizie blindată J ) au identificat forțe inamice superioare în zona de sud-vest a Crângului. Misiunea noastră fiind deja îndeplinită cu succes, am ordonat ocolirea pădurii și evitarea luptei cu forțele inamice superioare.” Scântei începe să schelălăie furios: „Cum nu v-a văzut idioții ăia mă?! Cum de nu v-a văzut aia mă?!? Halț!!! Zi-i Popescule! E chiori, sau e proști?!?” Popescu răspunde cu o voce scăzută: „Nu știu, toa'șu maior. Permiteți să merg să-i chem înapoi de la viaduct după ce-mi duc plutonul la dormitor?” Scântei s-a mai calmat un pic. Zice rânjind trist: „Lasă-i acolo Popescule, să te tot aștepte mult și bine și să se învețe minte...”

Numai bine,

LMH

Note

====================================
(1) Aia cu navigația pentru C-ul de argint a fost chiar crâncenă. Erau 3 probe de trecut pentru tipul ăsta de brevet: câștig de altitudine de 1000 m cu planorul, zbor de 50 de km cu aterizare la o destinație impusă și zbor de anduranță de 5 ore.  Am început cu câștigul de înălțime de 1000 m și zborul de distanță de 50 de km până la aeroportul militar de la Luna aflat convenabil la vreo 55 de km de noi. Am primit un atlas rutier din 1972, s-au sigilat barografele și mi-au urat succes într-o dimineață fierbinte din Septembrie 1986. Câștigul de înalțime n-a fost nici o problemă, erau ascendențe de până la 5-6 m/s din belșug. Am ajuns lejer la 2500 m ( adică un câștig de înalțime de vreo 2100m).

 Însă n-am văzut nicicum pista de la Luna. Parcă mă lovise orbul găinilor. Depășisem cu mai bine de 30 de minute timpul socotit. În disperare de cauză am intrat pe frecvența aeroportului militar și (supremă umilință și recunoaștere a faptului că m-am rătăcit) am cerut un „QDM de control” (adică am cerut un relevment goniometric). Omul de la turn mi-a dat cu o voce iritată relevmentul, azimutul, distanța (mă vedeau pe radar), altitudinea reală ca să-mi calibrez altimetrul, temperatura la pragul pistei (pe care am ignorat-o ca un zevzec) și mi-a spus: „Hai Făt-Frumosu' tatii binevoiește a te pogorâ din văzduhuri că tot grupul de vânătoare te așteaptă ca să-și poată începe ziua de zbor...”. Am văzut în sfârșit pista. Eram pe la 1000 de m. Am făcut câteva ture de vrie ca să pierd înălțime. Am trecut la 10-11 metri deasupra MiG-urilor 21 argintii strălucind orbitor în soare, aliniate cuminți la capul pistei. Carlingile erau deschise, unul din piloți era în picioare cu mâinile streașină la ochi. „O să fac o aterizare cum n-a mai văzut neam de neamul lor...” mi-am zis.  Apoi brusc de la vreo 2-3 metri m-am prăbușit ca un bolovan pe pistă. Nu a fost nici o urmă de buffeting așa cum simți înainte de a te angaja în vrie sau a rata o ranversare. A fost doar o cădere ordinară, ca cea a sacului din vagon.  Am făcut vreo 5-6 bonturi violente cap-coadă și m-am oprit. Mai mulți soldați și un mecanic au venit alergând spre mine. Am împins cu toții planorul spre pragul pistei. Un colonel în ținută de zbor m-a bătut pe umeri și m-a întrebat râzând, cu un puternic accent moroșan: „No dară ce aveți mă de cădeți tăți ca baligile pe pistă?! Auzi mă?! Te-or umilit ăștia teteo punîndu-te să zbori pe tinicheaua aia. No că dară tu ești copt și numa' bun de kozmonaut...”  Ăia din jur râdeau toți de se sufocau. Eu eram roșu la față ca miezul unui pepene și-mi zvâcneau tâmplele de rușine. Zice tot el: „Mă copile, batăr șogoru' din turn ti-o dat temperatura la pragul pistei, că dară l-oi auzit io. Sunt patruj' de grade. Aia înseamnă la tărtăreața ta că viteza de angajare crește musai cu batăr 10 km/h. No amu' ai priceput di ce ai căz't ca baliga?! Să le zici bă și la ăilalți” Ce-i drept am uitat să le zic, tot așa cum au uitat și altii să-mi zică mie. Măcar aterizarea jenibilă de la Luna a rămas între mine și câteva sute de oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. Ce era mai pebil de abia acum urma - zborul de anduranță...
====================================
(2) Expresia era de fapt copyright-ul Mareșalului.

 În prinele zile de armată maiorul Bodor ne-a trimis sub comanda unui ciorbagiu de la Batalionul 2 la un frizer din Simileasca pe cei ce aveam părul mai lung .  Ne-a ordonat expres să ne tundem regulamentar dar nu 0. Așa încât aproape toți ne-am tuns 0 ca să vedem ce o să ne facă. Mareșalu'  care avea deja părul său rar tuns oricum destul de scurt, murea de invidie că el nu apucase să se tundă 0. Fiind și un pic abțiguit l-a găsit pe unul la fel de beat ca și el ca să-l radă pe cap noaptea în dormitor cu un aparat de bărbierit. Bețivul ăla care l-a ras i-a umplut țeasta de tăieturi și la sfârșit i-a turnat din belșug spirt medicinal. Bietul Mareșal scoatea niște țipete infiorătoare, de parcă-l spinteca cineva cu un fierăstrău ruginit. Caporalul Szente de la batalionul 2, care a dormit cu noi în dormitor prinele săptămâni de armată - ca să ne mai calmeze pe alocuri, nu mai știa cum să-l liniștească. Dimineața s-a spălat el cum a putut mai bine, dar tot se vedeau ieșind de sub beretă șiroaie de sânge uscat. Era cam și cum ar fi fost scalpat și și-ar fi acoperit scalpul lipsă cu bereta. La masă trupeții se adunaseră râzând în jurul său ca la urs. Enervat, Mareșalul s-a răstit la ei: „Ce va holbați așa la mine, bă?! N-ați mai văzut intelectual până acuma?” 

Un comentariu:

Notă: Pentru a preveni mesajele nesolicitate, legăturile cu scop publicitar spre alte site nu vor fi acceptate.